În timp ce mă pregăteam să devin un bloc de gheaţă aşteptând autobuzul, am închis umbrela şi am lăsat picăturile de ploaie să îmi atingă pielea, atât de uscată până atunci. Nu cred ipoteza care susține că ploile de acum sunt acide, dar eram perfect conștientă că fiecare moleculă de apă ce îmi atingea corpul îmi ardea pielea şi simultan, o parte a sufletului. Nu știu dacă e doar o pasă proastă prin care trec, dar simt nevoia de el, de sufletul lângă care să îl încălzesc pe al meu atunci când am mai mare nevoie. Vreau să fie acolo, gândindu-se la mine și răspunzând cu un "da" sincer când i-aş propune să mergem să bem un ceai cald sau să ne plimbăm cu rolele. De când am habar pe ce lume trăiesc, am mai trecut prin momente de genul ăsta, dar acum nu mai e la fel. Acum e critic. Mă gândesc serios să merg la un psiholog.
Poate e ceva în neregulă cu mine. Trebuie să fie ceva la mijloc. Nu pot să îmi explic..de ce atrag numai masculi pe care personalitatea mea îi respinge total? De ce sunt ei atrași de mine? Ce văd ei, iar bărbatul pe care îi iubesc eu nu observă?
El de ce nu aude cum strigă vocea mea interioară? De ce nu vede că sunt pe marginea prăpastiei? E surd, orb...sau ambele?
Azi, deși stația de autobuz de la Foișor era foarte aproape, am preferat să merg pe jos până la Universitate. Nu aş fi avut niciun motiv să fac asta, doar că aveam nevoie să merg, să îmi consum energia, să îmi secătuiesc puterile, doar ca să fiu prea obosită să mă mai gândesc la el. Vroiam să necesit doar somn, nu iubire. Şi am eșuat..lamentabil.
Acum stau şi tot sămăluiesc...ce să fac? să mă apuc să traduc proiectele sau să continui să mă gândesc la el gândindu-se, probabil, la o alta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu