A mai trecut o zi....şi-or să mai treacă două...trei...

De ceva vreme am observat că timpul meu, nu garantez că şi al altora, trece mult prea repede. Exemplu: cu câteva zile înainte mai era o lună până la teza la latină...acum, nu știu de ce, dar mai sunt doar 13 zile. Cum e posibil aşa ceva...Cred ca cineva se joacă de-a regizorul cu viaţa mea şi creează elipse în timp. Şi știi ce?...nu îmi convine!
Ş-acum să vă povestesc ce-am făcut azi...M-am trezit foarte devreme, am plecat de acasă foarte târziu şi în ciuda faptului că aveam doar 5 ore, nici la alea nu am rezistat psihic...concluzie: de la ultima am plecat! Şi m-am urcat într-un autobuz cu o babă nebună...ş-am coborât în parc. Aveam nevoie de aer, de cântec de păsări şi țipete de copii mici şi retardați. A mers! M-am așezat pe o băncuță, am scos din rucsac o carte şi o țigară. Reușisem să mă desprind de Bucureştiul ăsta monoton şi intrasem în altă lume...când...aud super-scârțâitul unei biciclete şi îi văd cadrul printre firele de păr care formau o perdea gălbuie în faţa mea, că am şi eu principiile mele şi unul dintre ele cere intimitate! Era un fel de băiat...care m-a întrebat zâmbind (mai avea puțin şi-l părăsea maxilarul): "Ai cumva o țigară în plus? Scuze că te deranjez.." Bun. Eu nu cred că poți să ai vreodată o țigară în plus... şi în al II-lea rând...cumva...deja mă deranjase..aşa că am scos pachetul şi i-am dat una...dar nervii mei au cedat când s-a uitat la mine ca ultimul prost şi m-a întrebat dacă nu am şi brichetă..După ce am scotocit şi după aia, m-am "reintrodus" în lumea mea şi am citit fericită până a sunat tata să mă întrebe unde sunt că vrea să vină la mine în vizită. Am plecat spre casă şi în timp ce schimbam impresii şi criticam incompetenți, tata a zis-o p-aia dură: "Auzi...dar tu cam cât mai ai de gând să pierzi timpul prin România?" Şi m-a pus pe gânduri...şi îmi e frică să nu mă lovească vreo idee, să mă dezechilibrez şi să cad de pe ele...

Întâi mai

Vâlvă mare, agitaţie în mai toate agenţiile de turism şi discuţii interminabile..şiiii...ce să vezi, toate cu aceeaşi tema: 1 mai. "Tu ce faci de 1 mai?", "Pleci la mare de 1 mai?" sau "Frate, vrei să vii cu noi la un grătar de 1 mai?"
Şi mai toate răspunsurile sunt afirmative, toată lumea îşi găseşte un grup cu care să se distreze, deci e bine. Până la mine. Numai eu am filmare de 1 mai. Numai eu, eu şi colegii mei de suferință o să schimbăm costume şi locații şi o să ne certăm din diverse şi stupide motive, în loc să stăm şi noi să fumăm o țigară şi să bem ceva, liniștiți, pe malul mării...
Voi ce faceți de întâi mai?

Agonie şi extaz

Da...deşi le ignorasem, ele există...şi acum ma refer la condiţiile meteorologice!!! Nici măcar ele nu mai sunt de partea mea...ah!!
Ideea e că nu am jucat tenis din cauza vremii, dar partea bună e că o să jucăm în Bucureşti, unde nu ne cunoaşte toată populaţia.
Pe de altă parte, voi dedica acest post unei persoane, foarte dragi mie, pe care, atunci când mi-o va scoate Dumnezeu în cale, o voi da cu capul de primul perete din câmpul vizual. De ce?! În niciun caz de nebună. Nu contest nici că sunt sărită de pe fix, dar acum am dreptate.
Ş-acum să vă descriu puţin această fiinţă adorabilă, ca să vă lămuresc. Este genul ăla de copilă proastă, batută în cap cu parul de pe vremea când numara o bilă împreună cu frate-său. Deja începeţi să v-o imaginaţi, nu? Cam la un metru şi-o flegmă, cu picioare strâmbe, îmbracate de vreo doi ani cu aceeaşi jeansi negri, care au devenit gri, cu un complex teribil de inferioritate din cauza lipsei acute a sânilor, pe care încearcă să îl ascundă din răsputeri purtând sutiene cu trei straturi de burete şi cu un nivel al IQ-ului mult sub media acceptată de UE.
Şi fata asta, perfecţiunea întruchipată, mai suferă şi cu inima. La propriu. Şi pe vremea când eram noi colege, ea suferea de sindromul: "îţi vreau iubitul", gen: mă cuplam cu un tip, la o săptamână după, aflam într-un mod al dracului de ciudat că ea e îndrăgostită lulea de cine, de prietenul meu, evident!! Şi mă desparţeam eu de tip, de plictiseală sau mai ştiu eu ce şi urma perioada în care ea ştergea coridoarele cu limba uitându-se după el: DEGEABA!
Ş-acum, după opt ani crânceni în care am fost nevoită să îi sufar figura de vacă prostă, a început să mă bârfească, fără să ştie că eu sunt omniprezentă şi să mă şi copieze, în ciuda faptului că nu ma suportă (o face doar pentru că îi sunt superioară). Muhahahaha!!!
Gata, nu mai vreau să vorbesc despre ea, m-am calmat, nu mi-a trecut, dar pentru moment am tensiunea în parametrii normali, nu ca alţii!!!
Vă doresc o săptamână mai uşoară decât a mea şi o seară frumoasă!

Înapoi

S-a dus ziua mea de "recuperare" în afara oraşului. Am revenit printre autobuze, claxoane şi ţigani care vând ţigări fără timbre. Partea bună constă în faptul că am reuşit să mi-l scot din minte preţ de câteva ore, iar cea rea e că fundația zidului pe care am început să îl construiesc va fi distrusă duminică. Nu îmi mai doresc decât să câștig, să îi nărui visul de a-mi demonstra că sunt mai mică şi că asta îi oferă posibilitatea să mă învingă pe terenul meu.
Sunt mai fericită şi mai diabolică ceas după ceas, zi după zi. Încep să mă vindec! Şi o să reuşesc, mai ales că mâine, după repetiții, plec la mama şi seara mergem cu toţii la grătar.
Nu-mi rămâne decât să vă rog să îmi țineți pumnii strânși la meci.
Vă doresc un week-end minunat, plin de iubire!!

Plec

Sesizez că mai toate lucrurile au o parte bună şi una rea: depinde doar pe care vrei să o iei in considerare. Să luam, ca exemplu concludent, ziua de azi: grevă. Ok. partea bună - nu văd fețe de profesori şi dorm, iar cea rea - timpul nu îmi e ocupat cu ceva anume, deci mă gândesc mai mult la el.
Ş-am hotărât, ca să nu înnebunesc, să plec din oraş, să îmi vizitez mama, seara să mă întorc şi să ies cu rolele. Aşa că plec, mă scot cu forţa din atmosfera asta şi ma transfer într-una calmă, care-mi aminteşte de zilele copilăriei, când nu mă interesa un anumit el, când "chiţăiam" cu ale mele colege la vederea unui cuplu îmbrăţişat pe-o bancă.
Nu-mi doresc decât să reușesc să îl evit, să nu fie primul pe care îl văd când cobor din mașină. Până sâmbătă îl uit sau încerc măcar...

Ambiguu...

Astăzi am avut opt cursuri interminabile, de fapt au fost doar șapte, că de la ultimul am plecat pentru că am cedat psihic. Toată ziua am oscilat între oboseală, fericire şi agitație. Devine greu şi pentru mine... mă simt ca o creatură din mitologia grecească, doar că eu nu am bust de om şi picioare de cal, ci trup de femeie şi suflet de copil...şi mă uit în oglindă întrebându-mă dacă ce văd e adevărat şi încercând să îmi explic procesul prin care sufletul mi-a ajuns în corp, dar nu reușesc.
Ş-apoi încep să caut defecte, poate-poate îmi dau seama de ce nu mă vrea. Mă-ntorc fără răspuns, mă aşez în faţa laptop-ului şi mă pierd privindu-mi wallpaper-ul, adică pe el. Pătrund uşor în lumea mea şi îl găsesc acolo, așteptându-mă, cu ochii mari, zâmbetul ștrengar şi trupul de pe care alunecă uşor cearceaful. Ş-atunci ne împreunăm trupurile şi ne pierdem mințile...şi e magic..şi mă trezesc brusc în scaunul meu de birou, îmbrăcata cu halatul de baie şi şoseţelele pufoase, toate în schimbul pielii lui care mă acoperea complet, dar era mai mult de atât, îmi acoperea şi inima, care e acum goală..
Mai iau o gură din cafeaua care se răcise şi îmi îndrept privirea spre documentele pe care trebuie să le redactez, dar mintea îmi e încă prinsă de el.

Vis

În afara faptului că la ora patru dimineața eu abia urcam scările patului, iar la șapte trebuia să le cobor, pe lângă ideea că eu încă nu mi-am revenit după săptămâna nedormită de la festival, nici alea trei orele, 180 de minute, nu mai mult, nu pot să le dorm liniștită. De ce?! Pentru că el are grijă de asta... nu că m-ar suna să ma întrebe ce fac sau să îmi trimită un mesaj..nu! exclus! Pur şi simplu..apare după o fracțiune de secundă, de fiecare dată când închid ochii. Numai că în vis nu e el din cotidian, e un el special, creat cumva, involuntar, de mintea mea haiducă. E un el perfect, care spune cele mai drăguțe lucruri posibile şi care nu comentează când îi spun că mai am nevoie de încă 69 de săruturi ca să dorm bine. Şi începe să mă sărute, iar când ajunge la 22, îmi sună nenorocirea aia de ceas, care mă răpește din sublim şi mă trântește cu fundul de pământ reamintindu-mi că trebuie să mai supraviețuiesc o zi până ce-l voi avea din nou, dar cu ce rost? oricum o să dispară la ivirea zorilor, dar o să apară la apus şi asta e un fel de doză pentru dependenți, un fel de Bengay pentru văr-meu după un meci de football.
Şi asta mă ține în viață. Momentan.

Aventură...sau iubire...pentru el şi pentru mine

Şi stau pe scaunul meu din piele şi mă simt ca pe scaunul din dreapta lui..şi nu pot să îmi scot din minte spusele: "Copil, nu vreau să te vad vreodată supărată, mai ales din cauza mea. Nu vreau să te fac să suferi!", dar dacă eu sufăr acum, asta înseamnă că lui nu i-a ieșit schema, nu!?
Îmi arde pielea şi îi simt mâinile ținându-mi fața în timp ce buzele ucideau săruturi pline de pasiune, iar gâtul meu încă mai păstrează urmele gurii lui; ș-apoi pauza cu: "tu pupi foarte frumos, când nu te grăbești"...
Ardeam de dorință, probabil mai mult eu decât el, pentru că am senzația că eu eram singura care credea că seara aia o să se termine cu o partidă de sex în mașină...sau poate nu!
Ca orice minune, a durat puțin ş-apoi m-a dus acasă şi a plecat imediat după ce i-am trântit portiera, pentru ca știa că nu o să pot să intru în bloc dacă el stătea acolo.
Au urmat cele mai fericite două zile din viaţa mea şi urma ca în a treia să vină la spectacolul în care jucam eu, să mă vadă şi să aplaude la final, doar că nu a mai apărut. Deloc.
Fericirea mea fusese îngenunchiată şi decapitată, fără a avea dreptul la replică. Se sfârșea exact aşa cum începuse, furtunos. Poate prea repede..sau nu.
Şi acum, cum să merg eu acum să joc tenis cu el, când eu intru în transă doar privindu-i avatarul. Ideea e că aş putea să stau pe teren, încercând să țin racheta în mână, dar să fiu o legumă. Nu. Eu nu sunt aşa. Dacă am putut să îl bat după un antrenament de patru ore, o să pot să îl înving şi a doua oară. O să îl bat de o să sune apa în el, să îi scot toate fumurile din cap şi din plămâni, pentru că terenul e al meu, nu al lui. A lui e doar iubirea mea. În afară de asta, nu poate să ia nimic de la mine.
Gata!! Sâmbăta asta o să joc un meci cu el. Şi o să fiu rea. Foarte rea. De ce?! Pentru ca pot.

Plouă...pic.pic.

În timp ce mă pregăteam să devin un bloc de gheaţă aşteptând autobuzul, am închis umbrela şi am lăsat picăturile de ploaie să îmi atingă pielea, atât de uscată până atunci. Nu cred ipoteza care susține că ploile de acum sunt acide, dar eram perfect conștientă că fiecare moleculă de apă ce îmi atingea corpul îmi ardea pielea şi simultan, o parte a sufletului. Nu știu dacă e doar o pasă proastă prin care trec, dar simt nevoia de el, de sufletul lângă care să îl încălzesc pe al meu atunci când am mai mare nevoie. Vreau să fie acolo, gândindu-se la mine și răspunzând cu un "da" sincer când i-aş propune să mergem să bem un ceai cald sau să ne plimbăm cu rolele. De când am habar pe ce lume trăiesc, am mai trecut prin momente de genul ăsta, dar acum nu mai e la fel. Acum e critic. Mă gândesc serios să merg la un psiholog.
Poate e ceva în neregulă cu mine. Trebuie să fie ceva la mijloc. Nu pot să îmi explic..de ce atrag numai masculi pe care personalitatea mea îi respinge total? De ce sunt ei atrași de mine? Ce văd ei, iar bărbatul pe care îi iubesc eu nu observă?
El de ce nu aude cum strigă vocea mea interioară? De ce nu vede că sunt pe marginea prăpastiei? E surd, orb...sau ambele?
Azi, deși stația de autobuz de la Foișor era foarte aproape, am preferat să merg pe jos până la Universitate. Nu aş fi avut niciun motiv să fac asta, doar că aveam nevoie să merg, să îmi consum energia, să îmi secătuiesc puterile, doar ca să fiu prea obosită să mă mai gândesc la el. Vroiam să necesit doar somn, nu iubire. Şi am eșuat..lamentabil.
Acum stau şi tot sămăluiesc...ce să fac? să mă apuc să traduc proiectele sau să continui să mă gândesc la el gândindu-se, probabil, la o alta?

Cum?

Şi n-aş vrea să pară un clişeu, dar de ceva timp mă tot gândesc ce o să fac eu cu viaţa mea, cum o să reușesc să trec peste tot şi peste toate.. şi mă tot gândesc la ideea că trebuie să te hotărăşti şi să te răzgândeşti de o mie şi una de ori până să iei decizia aia, aia ce pare vitală, care te face să urci sau să cobori, să supravieţuieşti sau nu, care alege culoarea cu care o să îţi fie ştampilat viitorul: roşu sau verde. Până la urmă...cine sunt eu pentru lume? dar lumea pentru mine? Şi cum o să pot eu, folosindu-mă doar de puterile mele, să mă detaşez de acest tot şi cum o să răzbesc?!..dacă o să răzbesc...
Dar cel mai mult mă tem că nu o să ajung aşa cum mă visam când eram micuţă...şi asta ma îngrozeşte teribil.
Voi, voi de unde aţi plecat..şi cum vi s-a părut drumul pe care l-aţi parcurs până acum...unul occidental sau unul românesc...şi cum aţi trecut peste probleme?
Scrieţi-mi, vă rog, că tare-s curioasă...

De.. prezentare..

Pentru că am observat că mai toate blogurile încep cu un post de prezentare, am zis să nu fac excepție de la regulă și să mă prezint...cumva.
Sunt un om, o fată, un copil..depinde din ce punct de vedere mă privești...sunt o fiinţă blondă care simte nevoia de afirmare..de undeva.. din umbră.
Dacă aș spune ce vârstă am, aș răpi farmecul posturilor mele, așa că am să las fiecare cititor să își imagineze o altfel de "eu".
Ca fiecare dintre noi, am și eu pasiuni: iubesc tenisul de câmp și teatrul, două lucruri foarte diferite, dar complementare...într-un fel aparte. Îmi plac limbile străine, în special germana și engleza, argument care motivează prezența mea în acea instituție de învățământ.
Cum nimeni nu e singur pe lume, am și eu familie, chit că nu e familia ideală.. și aici fac trimitere la ideea că am fost despărțită de ai mei pe rând.. mai întâi de tata, apoi de mama, deși părinții mei nu sunt și nu au fost vreodată divorțați, dar nu cred că e cazul să insist asupra acestui detaliu. Am și prieteni, nu prea mulți, dar de încredere, iar aspectul acesta mă face să mă simt mai sigură, cumva mai puternică. Şi asta ajută, în unele cazuri, mai mult decât ți-ai fi putut vreodată imagina.
Cam asta sunt eu, în linii mari.. pentru că nu aş vrea să vă induc, involuntar, o anumită imagine a mea, acesta fiind lucrul pe care îl va face fiecare în funcție de opinia personală.

Aveţi grijă de voi:)