Recunosc

Nu sunt cea mai bună persoană pe care ați întâlnit-o până acum. Asta e incontestabil. Astăzi am fost flatată de afirmația unei colege de trupă: băi, tu ești idolul meu în viață. Aș vrea să fiu și eu ca tine, să pot să zic ce am de zis, să pun sare pe răni și să mă amuze suferința victimei...dar eu nu pot, asta e...da' când mă fac mare, vreau să fiu o RC."

Îmi bat joc de oameni cu un talent deosebit. Dacă mă cunoşti sau ai ocazia, n-o face, nu sta în faţa mea, nu intra în relaţii prea strânse cu mine, şi te avertizez cu toată delicateţea mea de femeie frumoasă. Sunt educată prost (nu în sensul pur teoretic) sunt educată greşit de viata, de oamenii prin care am evoluat, sunt invaţată că tu esti un nimic, iar eu sunt totul şi-ţi voi arăta asta în fiecare zi în care te voi ţine lângă mine sub pretextul că te iubesc!

Nu mă asculta fiindcă nu ştiu şi-ţi fiu prietenă, ştiu, în schimb, să mă folosesc de tine, de ce ai mai bun, iar ce ai mai rău să-mi pun pe răni şi să mă otravesc. Nu am sânge, am venin, şi e roşu şi are gust dulce, iar tu ai să mă iubeşti din prima clipă când atingi corpul prin care curge seva asta distructivă. Îmi va fi milă de tine numai cât să plăteşti pentru ce-au făcut toţi dinaintea ta…

Şi vreau să fiu iubită…aşa cum n-ai iubit pe nimeni, fiindcă astfel şi numai aşa mă poţi iubi. Îţi voi intra adânc în minte şi în trup ca o boală letală pe care o amplifici cu propria-ţi gândire nepotrivită. Voi ramane acolo, o zi, un an sau chiar o viata întreagă, însă atât cât mă vei avea, îţi voi măcina toate visele. Depinde doar de tine cât rezişti…

A mai trecut o zi....şi-or să mai treacă două...trei...

De ceva vreme am observat că timpul meu, nu garantez că şi al altora, trece mult prea repede. Exemplu: cu câteva zile înainte mai era o lună până la teza la latină...acum, nu știu de ce, dar mai sunt doar 13 zile. Cum e posibil aşa ceva...Cred ca cineva se joacă de-a regizorul cu viaţa mea şi creează elipse în timp. Şi știi ce?...nu îmi convine!
Ş-acum să vă povestesc ce-am făcut azi...M-am trezit foarte devreme, am plecat de acasă foarte târziu şi în ciuda faptului că aveam doar 5 ore, nici la alea nu am rezistat psihic...concluzie: de la ultima am plecat! Şi m-am urcat într-un autobuz cu o babă nebună...ş-am coborât în parc. Aveam nevoie de aer, de cântec de păsări şi țipete de copii mici şi retardați. A mers! M-am așezat pe o băncuță, am scos din rucsac o carte şi o țigară. Reușisem să mă desprind de Bucureştiul ăsta monoton şi intrasem în altă lume...când...aud super-scârțâitul unei biciclete şi îi văd cadrul printre firele de păr care formau o perdea gălbuie în faţa mea, că am şi eu principiile mele şi unul dintre ele cere intimitate! Era un fel de băiat...care m-a întrebat zâmbind (mai avea puțin şi-l părăsea maxilarul): "Ai cumva o țigară în plus? Scuze că te deranjez.." Bun. Eu nu cred că poți să ai vreodată o țigară în plus... şi în al II-lea rând...cumva...deja mă deranjase..aşa că am scos pachetul şi i-am dat una...dar nervii mei au cedat când s-a uitat la mine ca ultimul prost şi m-a întrebat dacă nu am şi brichetă..După ce am scotocit şi după aia, m-am "reintrodus" în lumea mea şi am citit fericită până a sunat tata să mă întrebe unde sunt că vrea să vină la mine în vizită. Am plecat spre casă şi în timp ce schimbam impresii şi criticam incompetenți, tata a zis-o p-aia dură: "Auzi...dar tu cam cât mai ai de gând să pierzi timpul prin România?" Şi m-a pus pe gânduri...şi îmi e frică să nu mă lovească vreo idee, să mă dezechilibrez şi să cad de pe ele...

Întâi mai

Vâlvă mare, agitaţie în mai toate agenţiile de turism şi discuţii interminabile..şiiii...ce să vezi, toate cu aceeaşi tema: 1 mai. "Tu ce faci de 1 mai?", "Pleci la mare de 1 mai?" sau "Frate, vrei să vii cu noi la un grătar de 1 mai?"
Şi mai toate răspunsurile sunt afirmative, toată lumea îşi găseşte un grup cu care să se distreze, deci e bine. Până la mine. Numai eu am filmare de 1 mai. Numai eu, eu şi colegii mei de suferință o să schimbăm costume şi locații şi o să ne certăm din diverse şi stupide motive, în loc să stăm şi noi să fumăm o țigară şi să bem ceva, liniștiți, pe malul mării...
Voi ce faceți de întâi mai?

Agonie şi extaz

Da...deşi le ignorasem, ele există...şi acum ma refer la condiţiile meteorologice!!! Nici măcar ele nu mai sunt de partea mea...ah!!
Ideea e că nu am jucat tenis din cauza vremii, dar partea bună e că o să jucăm în Bucureşti, unde nu ne cunoaşte toată populaţia.
Pe de altă parte, voi dedica acest post unei persoane, foarte dragi mie, pe care, atunci când mi-o va scoate Dumnezeu în cale, o voi da cu capul de primul perete din câmpul vizual. De ce?! În niciun caz de nebună. Nu contest nici că sunt sărită de pe fix, dar acum am dreptate.
Ş-acum să vă descriu puţin această fiinţă adorabilă, ca să vă lămuresc. Este genul ăla de copilă proastă, batută în cap cu parul de pe vremea când numara o bilă împreună cu frate-său. Deja începeţi să v-o imaginaţi, nu? Cam la un metru şi-o flegmă, cu picioare strâmbe, îmbracate de vreo doi ani cu aceeaşi jeansi negri, care au devenit gri, cu un complex teribil de inferioritate din cauza lipsei acute a sânilor, pe care încearcă să îl ascundă din răsputeri purtând sutiene cu trei straturi de burete şi cu un nivel al IQ-ului mult sub media acceptată de UE.
Şi fata asta, perfecţiunea întruchipată, mai suferă şi cu inima. La propriu. Şi pe vremea când eram noi colege, ea suferea de sindromul: "îţi vreau iubitul", gen: mă cuplam cu un tip, la o săptamână după, aflam într-un mod al dracului de ciudat că ea e îndrăgostită lulea de cine, de prietenul meu, evident!! Şi mă desparţeam eu de tip, de plictiseală sau mai ştiu eu ce şi urma perioada în care ea ştergea coridoarele cu limba uitându-se după el: DEGEABA!
Ş-acum, după opt ani crânceni în care am fost nevoită să îi sufar figura de vacă prostă, a început să mă bârfească, fără să ştie că eu sunt omniprezentă şi să mă şi copieze, în ciuda faptului că nu ma suportă (o face doar pentru că îi sunt superioară). Muhahahaha!!!
Gata, nu mai vreau să vorbesc despre ea, m-am calmat, nu mi-a trecut, dar pentru moment am tensiunea în parametrii normali, nu ca alţii!!!
Vă doresc o săptamână mai uşoară decât a mea şi o seară frumoasă!

Înapoi

S-a dus ziua mea de "recuperare" în afara oraşului. Am revenit printre autobuze, claxoane şi ţigani care vând ţigări fără timbre. Partea bună constă în faptul că am reuşit să mi-l scot din minte preţ de câteva ore, iar cea rea e că fundația zidului pe care am început să îl construiesc va fi distrusă duminică. Nu îmi mai doresc decât să câștig, să îi nărui visul de a-mi demonstra că sunt mai mică şi că asta îi oferă posibilitatea să mă învingă pe terenul meu.
Sunt mai fericită şi mai diabolică ceas după ceas, zi după zi. Încep să mă vindec! Şi o să reuşesc, mai ales că mâine, după repetiții, plec la mama şi seara mergem cu toţii la grătar.
Nu-mi rămâne decât să vă rog să îmi țineți pumnii strânși la meci.
Vă doresc un week-end minunat, plin de iubire!!

Plec

Sesizez că mai toate lucrurile au o parte bună şi una rea: depinde doar pe care vrei să o iei in considerare. Să luam, ca exemplu concludent, ziua de azi: grevă. Ok. partea bună - nu văd fețe de profesori şi dorm, iar cea rea - timpul nu îmi e ocupat cu ceva anume, deci mă gândesc mai mult la el.
Ş-am hotărât, ca să nu înnebunesc, să plec din oraş, să îmi vizitez mama, seara să mă întorc şi să ies cu rolele. Aşa că plec, mă scot cu forţa din atmosfera asta şi ma transfer într-una calmă, care-mi aminteşte de zilele copilăriei, când nu mă interesa un anumit el, când "chiţăiam" cu ale mele colege la vederea unui cuplu îmbrăţişat pe-o bancă.
Nu-mi doresc decât să reușesc să îl evit, să nu fie primul pe care îl văd când cobor din mașină. Până sâmbătă îl uit sau încerc măcar...

Ambiguu...

Astăzi am avut opt cursuri interminabile, de fapt au fost doar șapte, că de la ultimul am plecat pentru că am cedat psihic. Toată ziua am oscilat între oboseală, fericire şi agitație. Devine greu şi pentru mine... mă simt ca o creatură din mitologia grecească, doar că eu nu am bust de om şi picioare de cal, ci trup de femeie şi suflet de copil...şi mă uit în oglindă întrebându-mă dacă ce văd e adevărat şi încercând să îmi explic procesul prin care sufletul mi-a ajuns în corp, dar nu reușesc.
Ş-apoi încep să caut defecte, poate-poate îmi dau seama de ce nu mă vrea. Mă-ntorc fără răspuns, mă aşez în faţa laptop-ului şi mă pierd privindu-mi wallpaper-ul, adică pe el. Pătrund uşor în lumea mea şi îl găsesc acolo, așteptându-mă, cu ochii mari, zâmbetul ștrengar şi trupul de pe care alunecă uşor cearceaful. Ş-atunci ne împreunăm trupurile şi ne pierdem mințile...şi e magic..şi mă trezesc brusc în scaunul meu de birou, îmbrăcata cu halatul de baie şi şoseţelele pufoase, toate în schimbul pielii lui care mă acoperea complet, dar era mai mult de atât, îmi acoperea şi inima, care e acum goală..
Mai iau o gură din cafeaua care se răcise şi îmi îndrept privirea spre documentele pe care trebuie să le redactez, dar mintea îmi e încă prinsă de el.