Mă tot gândesc de câteva minute cum să încep. Scriu și șterg rânduri, formulez, reformulez, mă gândesc, mă răzgândesc...și se face ora 2 dimineața și nu apuc să termin de așezat idei "pe hârtie"...
De ceva timp, viața mea, puțin câte puțin, capătă accente întunecate, din ce în ce mai ambigue, mai greu de deslușit. Nu prea înțeleg eu ce mi se întâmplă, iar din cauza stării de nepăsare în care m-am cufundat iremediabil, refuz să mai dau din coate ca să ajung să privesc din nou răsăritul soarelui. Oricum...am nevoie de o pauză...mai am de muncit doar o săptămână. Mai am nevoie să ating puține obiective astfel încât să am conștiința împăcată cu rezultatele pe plan profesional. Măcar atât, dacă de mai mult nu sunt în stare. Aşa sunt eu, mai incapabilă..cred că e din naștere sau ceva...
Şi au început să mă deranjeze lucruri pe care, odinioară, le treceam ușor cu vederea, pe care nu le consideram demne de luat în seamă...aici cred că e de la vârstă..
Şi au început să mă deranjeze oameni pe care îi credeam prieteni, la modu' că aş fi făcut multe compromisuri dacă îi puteam ajuta cu ceva, copii ce îmi păreau apropiați, care m-ar fi ajutat...sau cel puțin asta era impresia mea. Ce-i drept, una proastă. Ş-a început să li se curețe machiajul Chanel, iar de sub el să se vadă porțiuni bine definite ale unor fețe monstruoase, parcă desprinse din basmele de adormit sugari. Am fost dezamăgită, m-am consolat, mi-am lins rănile, am ridicat privirea, m-am ridicat în capul oaselor şi am continuat să merg din locul în care mă oprisem. Şi-s curioasă cât or să mă țină nervii până la viitoarea cădere.